O a doua importantă etapă în analiza epocii antice o reprezintă studiul statului şi
dreptului în Dacia romană.
Transformarea Daciei în provincie romană a cunoscut două faze. Prima,
desfăşurată în perioada 85 – 89 a reprezentat prima tentativă romană de ocupare a
statului dac. Pentru romani această campanie a reprezentat un semieşec, Domiţian
nereuşind să supună regatul lui Decebal. Totuşi, dacii nu au putut să nu ţină cont de cea
mai mare putere a perioadei şi vor ajunge la o soluţie de compromis, Dacia devenind în
anul 89 stat clientelar Romei. Acest statut va aduce mai multe avantaje decât dezavantaje
geto-dacilor, ei primind subsidii băneşti importante, instructori militari şi meşteri
constructori.
Împăratul Traian a denunţat tratatul, considerându-l umilitor pentru Roma, iar prin
campaniile militare din anii 101-102 şi 105-106 a supus regatul dac transformându-l în
provincie romană. Deşi, pe considerente de ordin strategic, nu toată suprafaţa Daciei a
inclusă în noua provincie, romanizarea populaţiei a avut loc şi în afara acesteia.
Provincia Dacia, organizată de către Traian, cuprindea vestul Olteniei,
Banatul şi zona intracarpatică, fără colţul de sud-est al Transilvaniei. Provincia
Dacia a fost supusă mai multor reorganizări, în funcţie de interesele de moment ale
Imperiului Roman.
Dacia, fiind provincie imperială, a fost condusă de către un guvernator cu
titlul de LEGATUS AUGUSTI PRO PRAETORE. Guvernatorul exercita, la nivel
central, atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti. Rangul provinciei era
acordat în funcţiei de numărul de legiuni care staţionau pe teritoriul său, din cauza
reorganizărilor succesive, provincia Dacia având diferite ranguri.
Concilium trium Daciarum sau Concilium Provincia era adunarea
provincială, formată din delegaţi ai oraşelor, care se întruneau o dată pe an.
Adunarea era prezidată de către preotul cultului imperial din provincie. Atribuţiile
adunării erau limitate la discutarea problemelor de interes general. De asemenea,
în cazul unor abuzuri, puteau fi adresate plângeri împăratului.
Administraţia finanţelor provinciei era coordonată de către procuratorul
financiar al Daciei, cu sediul la Sarmizegetusa. El era numit din rândul ordinului
ecvestru (cavalerii) şi se afla în subordinea directă a legatului imperial. În timpul
modificărilor în statutul administrativ al provinciei această funcţie a fost preluată de
comandantul legiunii care staţiona în zonă sau de către un procurator financiar local.
Pentru o bună colectare a impozitelor erau făcute din cinci în cinci ani recensăminte, de
care se ocupau magistraţi specializaţi: DUUMVIRI QUINQUENALES. Existau două
tipuri de impozite:
1. directe – numite tributa – care se plăteau pe proprietatea funciară şi pe clădiri
şi pe persoană – numit tributum capitis –
2. indirecte – numite vectigalia – care se plăteau pe moşteniri, pe eliberări de
sclavi, pe vânzări de mărfuri şi de sclavi, pe circulaţia mărfurilor şi persoanelor
Pentru încasarea taxelor vamale au fost înfiinţate anumite oficii – numite stationes
– atât în interiorul provinciei, cât şi la graniţe.
Armata romană staţionată în Dacia era formată din legiuni, trupe auxiliare şi trupe
neregulate. Legiunile formau nucleul armatei, în jurul căruia gravitau celelalte forţe. În
funcţie de necesităţile momentului numărul trupelor romane a variat pe parcursul
existenţei provinciei, o singură legiune, a XIII-a Gemina, staţionând la Apulum de la
înfiinţarea provinciei până la retragerea aureliană. Apărarea era susţinută de un complex
sistem de întăriri militare format din valuri de pământ şi castre.
Organizarea locală împărţea aşezările în două categorii: urbane şi rurale. Primele
purtau denumirea de colonii şi municipii, coloniile fiind centre urbane puternic
romanizate, locuitorii având toate drepturile politice şi civile, unele chiar bucurându-se de
jus italicum.
Municipiile erau inferioare ca statut coloniilor, iar locuitorii acestora aveau un statut
intermediar între cetăţeni şi peregrini.
Cu timpul diferenţele dintre colonii şi municipii tind să dispară, mai ales că
majoritatea oraşelor din provincia Dacia au fost vechi aşezări ale autohtonilor, singura
ctitorie exclusiv romană a fost Ulpia Traiana, numită mai târziu, în timpul lui Hadrian,
COLONIA TRAIANA AUGUSTA DACICA SARMIZEGETUSA, construită în apropierea
vechii capitale a lui Decebal şi colonizată cu 15 – 20 000 de cetăţeni romani. În timp va
căpăta denumirea de metropolis – ca o recunoaştere a importanţei deosebit pe care o
avea în sistemul administrativ al provinciei. Alte oraşe, care au căpătat diferite ranguri dea
lungul stăpânirii romane au fost: Drobeta, Apulum, Romula, Potaissa, Porolissum,
Dierna.
Conducerea supremă în colonii şi municipii era exercitată de un consiliu
asemănător senatului roman, numit ordodecurionum, numărul membrilor care formau
acest consiliu, numiţi decurioni, variind în funcţie de numărul cetăţenilor romani.
Decurionii erau desemnaţi o dată la cinci ani, din rândul cetăţenilor în vârstă de cel puţin
25 de ani şi care aveau o avere de minimum 100 000 de sesterţi.
Printre principalele atribuţii ale decurionilor se numărau: coordonarea activităţilor
administrative şi fiscale, atribuirea de terenuri, soluţionarea problemelor edilitare,
organizarea jocurilor publice, îndeplinirea obligaţiilor de cult, întreţinerea cultului
împăratului, alegerea magistraţilor şi sacerdoţilor. Decurionii ocupau următoarele funcţii:
– magistraţi superiori, duum viri iure dicundo, aleşi pe o perioadă
de un an – cu atribuţii de ordin executiv şi judiciar;
– edili, aediles, – asigurau poliţia oraşelor, aprovizionarea pieţelor şi
întreţinerea clădirilor publice;
– questori, quaestores, – conduceau administrarea finanţelor şi
bunurile oraşelor
– preoţi municipali, – în ierarhia magistraturilor sacerdotale primii erau
pontifex, urmaţi de flamines şi augurii.
Colegiile constituiau un ordin distinct în cadrul oraşelor, fiind constituite pe diferite criterii:
etnice, profesionale sau religioase. Acestea erau conduse de către praefectus sau
magister.
Majoritatea populaţiei din Dacia provincie romană locuia, însă, în mediul rural,
aşezările fiind organizate fie după model roman, fie în obşti teritoriale, după modelul
geto-dac. Aşezările rurale organizate după model roman erau de două tipuri: pagi şi vici.
Primele erau localităţi rurale situate pe teritoriile dependente de colonii, care nu aveau o
conducere proprie, fiind dependente de colonia pe teritoriul căreia se afla. Celelalte erau
aşezate în afara teritoriilor coloniilor sau în regiuni lipsite de oraşe.
O altă categorie de aşezări erau canabele formate în jurul castrelor, fiind locuite
de meşteşugarii, negustorii sau bancherii care însoţeau trupele, precum şi de către
veterani sau membrii familiilor soldaţilor.
Numeroase localităţi rurale şi-au păstrat însă organizarea proprie, în cadrul obştilor
teritoriale.
2.4. Dreptul în Dacia romană
Stăpânirea romană în Dacia nu a impus în mod exclusiv dreptul cuceritorilor.
Potrivit concepţiei romane, cutuma locală putând fi aplicată în măsura în care nu venea
în contradicţie cu principiile generale ale dreptului roman. Ca urmare a acestui fapt,
normele juridice romane şi obiceiurile locale s-au aplicat în paralel, pentru ca, ulterior, să
dea naştere unui sistem de drept nou, daco-roman. Aplicarea normelor de drept erau
condiţionate, în sistemul juridic roman, de apartenenţa la o anumită categorie de oameni
liberi (cetăţeni, latini, peregrini – inclusiv autohtonii). Astfel, în relaţiile dintre cetăţenii
romani se aplicau normele de drept civil, extrem de rigid şi de formalist, fiind de asemenea
şi profund exclusivist.
Cetăţenii romani se bucurau de capacitate juridică deplină şi de toate drepturile
civile şi politice, spre deosebire de alte categorii de persoane.
Drepturile cetăţenilor romani erau următoarele:
jus suffragii – dreptul de a alege persoane în funcţii publice;
jus honorum – dreptul de a fi ales în funcţii publice;
jus commercii – dreptul de a dobândi proprietatea şi de a încheia acte juridice
conform dreptului roman;
jus militiae – dreptul de a servi ca soldat în legiunile romane;
jus connubii – dreptul de a încheia o căsătorie conform dreptului roman;
testamenti factio – dreptul de a face testament.
Prin latin se desemna atât originea etnică, cât şi o anumită condiţie juridică a unei
persoane. Latinii aveau un statut inferior cetăţenilor, bucurându-se, de regulă
numai de ius commercii . Ei erau incluşi în categoria latinilor fictivi, deoarece aveau
condiţia juridică a latinilor coloniari (locuitori ai Italiei), dar nu erau rude de sânge cu
romanii, aşa încât nu erau latini şi în sens etnic.
Peregrinii formau majoritatea populaţiei din provincie, deoarece în această
categorie intrau toţi locuitorii liberi ai Daciei Romane, inclusiv străinii care nu erau cetăţeni
sau latini.
Existau două categorii de peregrini:
– peregrinii obişnuiţi care, în relaţiile dintre ei, puteau să se conducă după propriile
reguli de drept, cu condiţia ca acestea să nu fie contrarii dreptului roman, iar în relaţiile
cu cetăţenii romani se conduceau după regulile aparţinând lui jus gentium.
– peregrinii deditici erau aceia care se opuseseră pretenţiilor hegemonice ale
Romei dar, totuşi fuseseră cuceriţi şi ulterior cetatea lor fusese desfiinţată. Aceştia nu
aveau posibilitatea să meargă la Roma sau să obţină cetăţenia romană.
Autohtonii care făceau parte din categoria peregrinilor obişnuiţi puteau încheia
între ei acte juridice conform cutumei locale sau, în relaţia cu latinii sau cetăţenii, aveau
acces la normele de drept ale ginţilor, o diviziune a dreptului roman – ius gentium.
Cu timpul, cel trei orânduiri juridice – dreptul civil, dreptul ginţilor şi dreptul cutumiar
local – suferă un proces de întrepătrundere, dând naştere unui sistem de drept nou.
În Dacia romană s-au manifestat, în paralel, două forme de proprietate asupra
terenurilor: proprietatea provincială şi proprietate quiritară.
Proprietatea provincială era exercitată de către locuitorii liberi din provincii, chiar
dacă în urma cucerii, teoretic, pământurile treceau în proprietatea publică cu titlul de ager
publicus.
Se considera că locuitorii din provincii exercită asupra pământului posesiunea şi
uzufructul, putând fi asimilaţi, până la un anumit punct cu titularii de drepturi reale.
Terenurile puteau fi transmise moştenitorilor, după moartea proprietarului provincial, dar
putea fi transmis şi în timpul vieţii, prin tradiţiune. De asemenea, locuitorii din provincii
puteau dobîndi dreptul de proprietate prin prescriptio longi temporis – o formă a
prescripţiei achizitive aplicată fondurilor provinciale.
Dreptul de proprietate al cetăţenilor romani avea ca obiect proprietăţile scutite de
impozite, cu condiţia ca acestea să se bucure de ius italicum – potrivit acestei ficţiuni,
solul anumitor localităţi era asimilat celui din Italia.
Dreptul de proprietate al peregrinilor putea, însă, avea ca obiect şi alte bunuri, în
afara terenurilor. Atunci când purta asupra acestor bunuri era cunoscută sub denumirea
de proprietate peregrină.
Proprietatea peregrină a fost protejată prin mijloace juridice create după modelul
celor aplicate în societatea romană, existând acţiuni de revendicare, acţiuni cu privire la
furt sau la paguba cauzată pe nedrept.
În relaţiile dintre peregrini era aplicat, pe lângă dreptul ginţilor, şi legile şi obiceiurile
locale – denumite leges moresque peregrinorum. Căsătoriile, adopţiunea, înfrăţirea cu
efecte juridice, precum şi sclavia erau încheiate conform obiceiurilor locale.
Succesiunea se putea realiza fie prin testament, în general în formă orală, fie în
lipsa acestuia – ab intestat. Deşi nu se bucurau de ius commercii peregrinii puteau totuşi
veni la succesiunea cetăţenilor romani, cu excepţia peregrinilor dedicticii.
Cele mai importante date privind dreptul în Dacia romană ne parvin prin
intermediul Tripticelor din Transilvania. Tăbliţele cerate sau tripticele descoperite între
anii 1786 şi 1855 la Roşia Montana (Alburnus Maior) în Transilvania şi publicate de
Theodor Mommsen în Corpus Inscriptionum Latinarum, reprezintă documente care
ilustrează aplicarea dreptului roman în Dacia. Din cele 25 de tăbliţe descoperite doar 14
au fost descifrate, restul rămânând indescifrabile datorită deteriorării. Tăbliţele conţineau
patru acte de vânzare-cumpărare, trei contracte de muncă, un contract de societate, un
contract de depozit, două contracte de împrumut, un proces verbal prin care se constată
desfiinţarea unei asociaţii funerare, lista cheltuielilor pentru organizarea unui banchet şi
obligaţia unei persoane de a plăti o datorie. Data ultimului act juridic cuprins în triptice
este 29 mai 167. Pe baza lor au fost stabilite liniile generale privind fizionomia dreptului
daco-roman.