Tubul digestiv este alcătuit din organe la nivelul cărora se realizează digestia alimentelor, transformarea lor în produși absorbabili și eliminarea resturilor neabsorbite.
Tubul digestiv este alcătuit din:cavitatea bucală, faringe (cu dublă apartenență), esofag, stomac, intestinul subțire și intestinul gros.
Tubul digestiv asigură aportul continuu de apă, electroliți și substanțe nutritive necesare organismului prin:
- deplasarea alimentelor
- secreția sucurilor digestive și digestia alimentelor
- absorția produșilor de digestie, a apei și a electroliților
Cavitatea bucală este segmentul incipient al tubului digestiv, aceasta având următoarele fucții:
- Masticația este un act reflex involuntar, care se poate desfășura și sub control voluntar, acest reflex fiind coordonat de centri nervoși din trunchiul cerebral.
- Rolurile masticației:
- fragmentarea alimentelor, facilitând deglutiția și creșterea suprafeței de contact dintre alimente și enzimele digestive
- formarea, lubrifierea și înmuierea bolului alimentar
- asigură contactul cu receptorii gustativi și eliberarea substanțelor odorante care vor stimula receptorii olfactivi, inițiind secreția gastrică
- Secreția salivară este activitatea secretorie a cavității bucale, datorată glandelor salivare.
- Compoziția salivei:
- 99,5% apă
- 0.5% reziduu uscat – acesta conține: substanțe anorganice 0,2% și substanțe organice (0,3%)
Principalii electroliți din salivă sunt: , , , , , , a căror concentrație, cu excepția , este mai mică decât în plasma sangvină.
Principalele substanțe organice sunt:amilaza salivară, mucina, lizozimul
- Funcțiile salivei:
- Protecția mucoasei bucale prin răcirea alimentelor fierbinți, diluarea eventualului HCl sau a bilei care ar regurgita în cavitatea bucală, îndepărtarea unor bacterii
- Digestiv: saliva începe procesul de digestie al amidonului, amilaza produce digestia chimică a amidonului preparat, care este hidrolizat în trepte până la stadiul de maltoză
- Înlesnește masticația, lubrifiază alimentele, ușurând deglutiția; umectează mucoasa bucală, favorizând vorbirea
- Excreția unor substanțe endogene (uree, creatinină, acid uric), exogene (metale grele sau agenți patogeni) și rol bactericid prin lizozim
- Elaborarea senzației gustative prin dizolvarea sebstanțelor cu gust specific pe suprafața receptivă a analizatorului gustativ.
- Joacă rol important în menținerea echilibrului hidroelectrolitic
Ca urmare a transformărilor din cavitatea bucală, alimentele sunt omogenizate, îmbibate cu mucus și formează bolul alimentar.
Componentele cavității bucale sunt: buza superioară, frenul buzei superioare, palatul dur, palatul moale, lueta, cavitatea faringiană, amigdala palatină, buza inferioară, frenul lingual, limba, molari, premolari, canini, incisivi, gingii.
Faringele este un organ care aparține atât aparatului digestiv, cât și aparatului respirator.
El este situat în partea posterioară a cavității bucale și se continuă cu esofagul, fiind căptușit cu o mucoasă și este bogat în țesut limfoid.
În faringe se găsesc amigdalele palatine, amigdala faringiană pe peretele posterior și amigdala linguală la rădăcina limbii, legate între ele prin numeroase vase limfatice și formând inelul limfatic Waldeyer,
Funcțiile faringelui sunt:
- funcția de conducere a bolului alimentar către esofag
- funcția de apărare împotriva infecțiilor, care pot pătrunde pe cale digestivă sau pe cale respiratorie
Esofagul este un organ musculo-membranos, tubular, care face legătura între faringe și stomac.
El începe la nivelul vertebrei a 7-a cervicală ( ) în dreptul cartilajului cricoid și se termină în dreptul vertebrei a 11-a toracale la cardia; este lung de 25-32 cm și are un calibru care variază între 10 și 22 mm.
Are trei strâmtori fiziologice:strâmtoarea cricoidiană, strâmtoarea de la nivelul încrucișării cu artera aortă, strâmtoarea de la nivelul cardiei.
Esofagul este situat în mediastinul posterior, venind în contact cu formatiunile situate aici. Datorită acestei situări, afecțiunile esofagului se pot răsfrânge asupra organelor cu care vine în contact, iar pe de altă parte, leziunile acestora pot provoca suferințe esofagiene.
Ca structură, esofagul este alcătuit din trei straturi, la interior aflându-se mucoasa, cu un epiteliu pavimentos, stratificat, la jumătate se află tunica mijlocie, care este musculară și are două straturi: unul intern cu fibre circulare și unul extern, cu fibre longitudinale, iar cea de a treia este tunica externă, formată din țesut conjunctiv lax, care se continuă cu țesutul de susținere mediastinal
Esofagul reprezintă un organ menit să facă legătura dintre faringe și stomac.
Prin reflexul de deglutiție, bolul alimentar trece din faringe în esofag; prin coordonare nervoasă, musculatura formează unde contractile care împing bolul spre cardia; sfincterul cardiei se desface, împiedicând și refluarea conținutului gastric în esofag
Se acceptă existența a două zone anatomice prevăzute cu activitate sfincteriană: una situată la joncțiunea faringo-esofagiană și alta, în vecinătatea inelului hiatal, la limita dintre esofagul propriu-zis și vestibulul gastro-esofagian.
Stomacul este un organ cavitar musculo-glandular, este segmentul tubului digestiv situat între esofag și intestinul subtire.
Forma stomacului este asemănătoare cu a unei pere, cu vârful ușor îndoit și îndreptat în sus: la examenul radiologic apare ca litera „ J ” sau ca un cârlig.
Forma lui este variabilă în funcție de conținut, tonicitatea peretelui abdominal, poziția individului și voumul organelor vecine.
Stomacul începe de la cardia, care face legătura între esofag și stomac; porțiunea situată deasupra cardiei și care este adaptată cupolei diafragmice, se numește marea tuberozitate (fornix sau fundus); segmentul vertical este corpul stomacului, care se continuă cu mica tuberozitate și apoi cu antrul piloric și se termină cu orificiul piloric.
Între cardia și pilor se află două margini:marginea externă sau marea curbură și marginea internă sau mica curbură.
Structural, stomacul este alcătuit din patru pături la interior, aflându-se mucoasa, urmată de submucoasă, care la rândul ei este urmată de musculoasă, iar la exterior este învelit de seroasa perineală
Mucoasa este alcătuită dintr-un epiteliu cilindric, care secretă mucus și din glandele stomacului, glandele fundice, secretoare de aicd clorhidric și pepsină, glandele pilorice și celulele mucipare, ambele secretoare de mucus
Musculoasa este formată dintr-un strat intern cu fibre dispuse oblic, un strat intermediar cu fibre circulare și un strat extern cu fibre longitudinale.
Stratul circular, la nivelul pilorului este foarte puternic,constituind sfincterul piloric.
Din punct de vedere fiziologic stomacul primește alimentele și datorită funcției sale motorii, le frământă,le amestecă cu sucul gastric și apoi le evacuează în duoden.
Prin funcția secretoare, stomacul intervine în digerarea țesutului conjuctiv și a proteinelor cu ajutorul acidului clorhidric și a pepsinei.
Mucusul gastric are un rol de prim-ordin, apărând mucoasa de acțiunea sucului gastric.
Secreția gastrică este declanșată mai întâi printr-un mecanism reflex-nervos, apoi prin mecanisme neuro-chimice cu punct de plecare în mucoasa gastrică (faza gastrică, cu secreție de gastrină) și intestinul subțire (faza intestinală).
Duodenul are forma unei potcoave, fiind alcătuit din patru porțiuni:
- prima porțiune, bulbul duodenal, urmează imediat după pilor și este usor mobilă
- porțiunea a doua, descendentă, este situată în dreapta coloanei vertebrale și în eacse varsă secreția biliară și cea pancreatică
- porțiunea a treia este orizontală
- porțiunea a patra este ascendentă și se continuă cu jejunul, formând unghiul duodeno-jejunal
Structural, duodenul este alcătuit din patru straturi:mucoasa, submucoasa, musculoasa (cu fibre musculare circulare și longitudinale) și seroasa peritoneală, care îl acoperă numai pe fața anterioară.
Fiziologic, duodenul are doua funcții principale:motorie și secretorie
Motilitatea secretorie împinge chimul alimentar foarte repede în jejun (în câteva secunde).
Secreția duodenală elaborează secretină(cu rol în stimularea pancreasului și a intestinului), enterokinază (care transformă tripsinogenul în tripsină) și mucus.
La nivelul duodenului începe să se amestece chimul alimentar sosit din stomac cu sucul duodenal, bila și sucul pancreatic.
Jejuno-ileonul are un calibru mai mic și umple cea mai mare parte a cavității peritoneale, fiind alcătuit din patru straturi:mucoasa, submucoasa, musculoasa și seroasa.
Spre deosebire de duoden, seroasa învelește întreaga circumferință a jejuno-ileonului.
Mucoasa formează cute circulare și nenumărate vilozități intestinale, realizând o suprafață enormă, cu mare rol în absorția intestinală.
În porțiunea terminală a ileonului se găsesc numeroși foliculi limfatici, formând plăcile Payer.
Fiziologic, jejuno-ileonul are trei funcții:motorie, secretorie și de absorție.
Funcția motorie este reprezentată de mișcările pendulare, cu rol de frământare si amestecare a conținutului intestinal și de mișcările peristaltice, cu rol de propulsare a chimului intestinal.
Funcția secretorie se manifestă prin elaborarea unor fermenți: erepsina și nucleo-tidaza, cu rol în digerarea proteinelor și a acizilor nucleici; lipaza intestinală, cu rol în scindarea grăsimilor neutre; dizaharidele (maltaza, izomaltaza, zaharaza, lactaza), cu rol în digerarea glucidelor până la monozaharide.
Funcția de absorție se exercită pe o foarte mare suprafață, datorită vilozităților intestinale.
Odată cu principiile alimentare stabilite se mai absorb și apa, sărurile, mineralele și vitaminele.
Intestinul gros este segmentul terminal al tubului digestiv; el începe de la valva ileo-cecală și se termină cu anusul.
Se distinge de intestinul subțire prin volumul lui mult mai mare și prin cele trei benzi musculare longitudinale taenia coli. Lungimea lui variază între 1,5 și 3 metri.
Intestinul gros este împărțit în următoarele segmente: cecul, colonul ascendent, colonul transvers, colonul descendent, colonul sigmoid și rectul.
- Ceculeste situat în fosa iliacă dreaptă; legătura dintre ileon și cec se realizează prin sfincterul ileo-cecal (formațiune musculară).
Pe partea internă a cecului se află apendicele, a cărui dimensiune este variabilă. Cecul are un grad de mobilitate.
- Colonul ascendent este situat în flancul drept și continuă cecul, urcând vertical până la fața inferioară a ficatului, unde, prin unghiul hepatic ( unghi drept), se continuă cu colonul transvers.
Este fixat pe peretele posterior al abdomenului prin peritoneu.
- Colonul transversse întinde de la unghiul hepatic până la unghiul splenic (unghiul stâng) și este situat orizontal sau în forma literei „ V ”.
- Colonul descendent este situat în flancul stâng și se întinde de la unghiul splenic până la nivelul crestei iliace, unde se continuă prin colonul sigmoid.
- Colonul sigmoid, în continuarea precedentului, situat în fosa iliacă stângă și în pelvis, are forma unui „ S ” și se întinde până la unghiul recto-sigmoidian.
- Rectul este porțiunea terminală, întinzându-se de la unghiul recto-sigmoidian până la anus și este situat în pelvis.
Rectul comunică cu exteriorul prin canalul anal, care continuă ampula rectală.
Structural, intestinul gros este alcătuit din patru straturi:mucoasă, submucoasă, musculoasă și seroasă.
Mucoasa este foarte bogată în celule mucipare, musculoasa se caracterizează prin cele trei benzi musculare longitudinale și prin benzile transversale, care alcătuiesc haustrele intestinului gros.
Fiziologic, intestinul gros are funcții de:motricitate, secreție și absorție
Motricitatea asigură progresia bolului fecal prin contracții peristaltice, segmentare și prin contracții masive.
Bolul fecal se adună în sigmoid; trecerea materiilor fecale în rect duce la expulzarea lor prin actul fiziologic al defecației.
Secreția intestinului gros se rezumă la mucus, funcția de absorție este mai redusă și se exercită, mai ales, la nivelul cecului și al ascendentului; se absorb apa,sărurile, vitaminele, glucoza.
La nivelul rectului se pot absorbi substanțe medicamentoase și apă, acestea ajungând în vena cavă inferioară.
Un rol extrem de important în fiziologie și în patologie îl joacă flora intestinală.